25 de ani de „Jurassic Park” – cum a schimbat filmul regulile jocului

Scris pe 12 iunie 2018

Cultura pop n-ar mai fi fost la fel dacă Michael Crichton n-ar fi mers niciodată la Disneyland.

Acolo, în timp ce privea scena jucată de roboți despre Abraham Lincoln la Hall of Presidents a început să viseze la „Westworld”, filmul din 1973 care a inspirat recenta serie HBO. Pentru Crichton, orice tehnologie putea fi folosită pentru a crea frică și s-a folosit de orice pentru a-și atinge obiectivul. A revenit la tema parcului în care lucrurile o iau razna, cu romanul din 1990, „Jurassic Park”, povestea unui parc cu dinozauri, folosind progresele în tehnologia ADN, cele mai recente cercetări paleontologice și teoria haosului.

Poate alt regizor ar fi dat deoparte toate discuțiile științifice și ar fi rămas doar cu dinozaurii. Însă chiar integrarea teoriilor științifice în film a fost ceea ce l-a atras pe Steven Spielberg să facă blockbusterul din 1993, „Jurassic Park”. Când nu se holbează la brachiozauri, nu fug înspământați de T. Rex sau nu admiră o „grămadă imensă de rahat”, personajele filmului discută despre evoluția dinozaurilor, comportamentele prădătorilor preistorici și despre fundamentele teoriei haosului. Scenariul scris de Crichton și David Koepp, merge pe ideea că sperietura e și mai bună dacă înțelegi ce te sperie și de ce. De aceea, întâlnirea cu velociraptorii din punctul culminant al filmului, ne-a cam făcut să ne ghemuim în scaune.

Lansat acum 25 de ani, „Jurassic Park” a fost unul dintre cele două filme din 1993 care l-au adus pe Spielberg în centrul atenției, după câțiva ani în care nu prea s-a vorbit despre el ca regizor. Din 1985, de când s-a îndepărtat de zona blockbuster-elor, regizase un film care n-a prea prins la public, „Empire of the Sun”, un sequel care n-avea cum să meargă rău, „Indiana Jones and the Last Crusade” și alte două filme care au pus la pământ eforturile sale regizorale, „Always” și „Hook”. Pentru prima dată în viață avea ceva de demonstrat, iar la finele lui 1993 era deja un regizor cu un statut consacrat, după ce „Lista lui Schindler” a câștigat Oscarul. Dar „Jurassic Park” a fost filmul care l-a impus din nou în zona blockbuster-elor.

În filmele sale din anii ’70, „Fălci” și „Întâlnire de gradul trei”, tehnologia a jucat un rol major. „Jurassic Park” a început ca un film în care se foloseau tehnici cunoscute, inclusiv efectul stop-motion pe care l-am văzut în „Robocop” sau „Star Wars”, însă pe măsură ce producția avansa, imaginile generate pe computer au început să devină dominante, așa că modelele fizice au fost lăsate în dulapuri, iar Phil Tippett, „vrăjitorul stop-motion”, a devenit cel care consilia echipa de graficieni pe computer despre cum să facă dinozaurii să se miște corect.

Imaginile generate pe computer au mai fost folosite în filme înainte de „Jurassic Park”, dar niciodată la o asemenea scară și niciodată atât de convingătoare. Efectele din „Terminator 2: Judgment Day”, de exemplu, au fost credibile pentru că păreau din altă lume. De data aceasta, pariul era că trebuia ca dinozaurii să pară reali. Alan, Ellie și specialistul în teoria haosului, Ian Malcolm (Jeff Goldblum), trebuiau să rămână cu gurile căscate la vederea brahiozaurilor mișcându-se agale pe un câmp. Iar dacă ce am fi văzut era credibil, am fi fost prinși. Dacă nu, totul s-ar fi dărâmat.

Pariul lui Spielberg a fost că poate face asta – iar răsplata a fost pe măsură, în cea mai mare parte datorită faptului că publicul a uitat că privește la efecte speciale. După 25 de ani și mai multe generații de specialiști în efecte speciale, creaturile din „Jurassic Park” nu mai arată deloc a imagini generate pe computer, arată a dinozauri.

Dar dacă „Jurassic Park” ar fi avut numai efecte speciale, probabil că nu s-ar fi discutat pe seama lui și astăzi. Ceea ce a făcut Spielberg cu dinozaurii face ca filmul să fie unul aparte. Sunt puțini regizorii care pot regiza fără efort o scenă de acțiune, sau cei care folosesc logica cauză-efect pentru a trece de la finalul unei scene la începutul celeilalte, iar în acest film, dinozaurii sunt doar un element al unei scene, nu sunt permanent în centru atenției.

Spielberg a învățat din propria experiență că dinozaurii aduc lumea în sălile de cinema, dar nu trebuie să rămână singurul element de care spectatorii să-și aducă aminte în drum spre casă. Și încă ceva, filmul lui Spielberg ne invită la umilință în fața naturii; va exista mereu un circuit defect, un angajat nemulțumit, un fragment de ADN greșit. Noi putem construi, însă natura va avea grijă ca ceea ce construim să-și revendice teritoriile pe care creadeam că le stăpânim.


Citește mai mult

Current track
Title
Artist

Background